„Tu și Inteligența Artificială: între știință, etică și inovație” – Un Dialog cu prof. univ. dr Marius Leordeanu

Inteligența artificială nu mai este doar un domeniu tehnic, ci un spațiu în care se întâlnesc știința, educația, creativitatea și viziunea asupra viitorului. Puțini oameni întruchipează această întâlnire la fel de firesc precum Marius Leordeanu — profesor universitar doctor la Universitatea Politehnica din București, parte din HRIA – Hubul Românesc de Inteligență Artificială, dar și scriitor și compozitor.

Format la unele dintre cele mai prestigioase instituții din lume — cu un doctorat în robotică la Carnegie Mellon University, specializare în Computer Vision și o carieră academică marcată de contribuții publicate la conferințe de top — Marius rămâne, în esență, un om care caută sensul inteligenței: naturale, artificiale și umane.

Predă AI și inspiră generații întregi de studenți prin felul în care îmbină rigoarea științifică cu pasiunea pentru scris și muzică. În lumea lui, algoritmii coexistă cu poezia, iar dronele autonome se întâlnesc cu liniile melodice compuse la pian.

L-am invitat la un dialog deschis despre cum vede viitorul, ce îl motivează, ce îl preocupă și cum reușește să rămână autentic într-o epocă în care tehnologia pare să accelereze mai repede decât noi.

MENtalks: – HRIA – Hubul Românesc de Inteligență Artificială. Cum ai descrie HRIA pentru cineva care nu a auzit niciodată de el?

Marius Leordeanu: Hubul Român de Inteligență Artificială (HRIA) este un proiect ambițios și unic în România, care aduce sub aceeași umbrelă cele mai importante șapte centre universitare și de cercetare în inteligență artificială din țară, acoperind patru mari zone (București, Cluj, Timișoara și Iași), alături de cele mai bune opt companii (de mărime mică sau mijlocie) cu activitate serioasă în inteligență artificială.

Scopul principal al HUB-ului este de a aduna talentul României și a-l focusa pe dezvoltarea de sisteme inteligente, de la nivel de concept și cercetare fundamentală și experimentală, până la cel de transfer tehnologic înspre industrie, pentru a contribui în mod real și activ la îmbunătățirea economiei românești și, bineînțeles, a calității vieții românilor.

Dincolo de acest scop imediat, la o scară mai largă, Hubul Român de Inteligență Artificială are menirea de a cristaliza și focusa capacitatea umană din țară, dar și de a atrage pe cei din diaspora, în domeniul cel mai important al zilelor noastre, pentru a aduce România la masa celor mai puternice națiuni în tehnologie în Europa și în lume, având capacități pe măsura lor.

 

„Menținând viitorul și numai viitorul în focus și viziune, Hub-ul investește în generația tânără – tinerii noștri de excepție, educați deja la un nivel înalt de master, doctorat sau postdoctorat în inteligență artificială la cele mai bune universități din țară și străinătate.”

 

Aceștia au acum șansa să facă cercetare și dezvoltare în AI la un nivel de top internațional chiar aici, în țara noastră. Investind în sursa noastră de talent inestimabilă, facem de fapt cea mai bună investiție în viitorul României.

Doresc să felicit din toată inima atât Guvernul României, cât și Universitățile că și-au adunat forțele într-un scop comun nobil și frumos, cu implicații practice profunde și de lungă durată. A durat cinci ani ca primul HUB de AI al României să devină realitate, de la primul concept și până la lansare. Iată că, acum, după ce a trecut prin diferite guvernări și nu puține încercări, România noastră rotundă a reușit să își împlinească și manifeste voința, demonstrând, prin oamenii ei frumoși și valoroși, că atunci când vrea, poate.

Pentru mine personal, Hubul Român de Inteligență Artificială a fost un vis căruia i-am dat de la început inima și trupul – tot ce am avut. Un vis în care am crezut fără încetare și care, iată, astăzi a devenit o realitate. Sunt absolut convins că Hubul Român de Inteligență Artificială își va arăta în cel mai scurt timp impactul în economia românească, prin rezultate palpabile ale cercetărilor sale. Și tocmai de aceea, va dăinui. Este un proiect istoric, care va face istorie.

 

MENtalks: Ce rezultate sau proiecte te fac cel mai mândru?

Marius Leordeanu: Proiectele echipei mele sunt la întâlnirea dintre cercetarea fundamentală și dezvoltarea experimentală cu aplicație directă în industrie. Le iubesc enorm. Ele pun laolaltă multiplele aspecte ale inteligenței pentru a rezolva probleme reale ale lumii în care trăim și care, în esența lor, sunt multidisciplinare.

Proiectele noastre combină în mod echilibrat teoria și practica. Partea teoretică este pentru a găsi soluții eficiente care sunt matematic valide și riguros studiate. Partea practică este pentru că inteligența este, în esența ei, despre rezolvarea celor mai dificile probleme din lumea reală. Aici, în lumea fizică, datele și problemele depășesc modelele teoretice de pe hârtie. Lumea fizică, reală, este de fapt locomotiva, forța care călăuzește dezvoltarea teoriei și a modelelor viitoare. Teoria și practica lucrează împreună în tandem, iar inteligența artificială este locul perfect în care această combinație complementară se petrece: doar urmărind atent fenomenele, datele și nevoile din lumea reală putem să creăm modele noi importante și utile. Apoi, doar respectând aceste modele în mod riguros ne putem asigura că facem ceva coerent, valid, explicabil și de încredere. Doar așa ajungem să înțelegem ceea ce facem, pentru a avea așteptări corecte: care sunt posibilitățile, limitările și consecințele.

Mintea umană pune la un loc mereu mai multe moduri de a gândi, din mai multe perspective, pe mai multe straturi de înțelegere semantică, pe care singură, nesupravegheată, le pune la un loc, găsindu-le consensul într-o singură, unitară și coerentă imagine despre lumea în care trăiește.

De aceea, cercetarea grupului meu ia în considerare în mod fundamental și este ghidată de această capacitate a inteligenței naturale de a învăța nesupravegheat să combine mai multe interpretări ale lumii. Apoi, această forță spre „unsupervised, multi-task, multi-modal and multi-interpretation learning” ne devine călăuză în toată dezvoltarea noastră practică de sisteme inteligente.

Astfel, creăm sisteme inteligente pentru drone de dimensiune relativ mică, care învață singure să navigheze și să observe lumea din jur în mod inteligent și în timp real, la un cost cât mai mic, bazându-se în principal pe vedere. Vederea necesită instrumente de cost redus (camera video), percepe la distanțe relativ mari, nu poate fi bruiată ușor (atât timp cât există o linie de observație directă) și poate face interpretări de înalt nivel semantic și de inteligență. Nu degeaba ochii sunt atât de importanți pentru creierele biologice. Vederea la mai multe niveluri de înțelegere constă în moduri complexe și profunde de a gândi, cărora creierul uman le dedică majoritatea neuronilor săi.

Astfel, dronele noastre pot face lucruri care depășesc capacitatea dronelor ce se găsesc acum pe piață. Folosindu-se doar de o cameră video monoculară, sistemele noastre învață singure să navigheze spre o anumită locație sau țintă, înțeleg scena atât la nivel semantic, cât și geometric, învață singure să se alinieze în raport cu un anumit obiect, să îl urmărească și să ocolească obstacole, să înțeleagă comenzi prin gesturi vizuale de la distanță, să înțeleagă acțiuni și intenții ale oamenilor de la distanță, precum și să se întoarcă acasă în siguranță.

 

„Un alt proiect de-al nostru, și de mare interes acum, este cel de a pune în concordanță ceea ce sistemele inteligente „văd” cu ceea ce sistemele inteligente „spun” în limbaj natural despre ceea ce se întâmplă într-o scenă, într-un mod care să respecte modul de funcționare al lumii și legile fizicii. În acest moment, niciun sistem, oricât de avansat de AI (fie el ChatGPT, Gemini sau Claude), nu respectă modelul de funcționare al lumii. Ele nu se bazează pe un „world model” care să poată fi explicat și care să respecte legile naturii. De aceea, ele adesea încalcă aceste legi, oferind rezultate absurde, imposibile în lumea reală.”

 

De exemplu, cele mai puternice modele existente care generează video din limbaj nu au nicio problemă în a încălca legile fizicii: fac obiecte să apară, să dispară sau să se transforme unele în altele în moduri care nu sunt fizic posibile, fără nicio explicație plauzibilă. De asemenea, atunci când sunt interogate despre astfel de situații absurde (prin video și text), ele nu sunt în stare să detecteze absurdul, totul părând pentru ele perfect normal. În mod evident, asta înseamnă că modelele actuale de AI nu sunt încă de încredere și nu le putem folosi în totală siguranță pentru a crea conținut sau pentru a face observații corecte în mediul text, audio sau video.

Proiectele noastre se focusează pe adresarea acestor probleme și deja avem modele create care încearcă să respecte cât mai bine modul real în care evenimentele se produc în spațiu și timp, pentru a evita situațiile absurde în interpretare sau generare de conținut text și video.

Până la urmă, toate proiectele practice din AI ajung să se întoarcă la aceleași întrebări fundamentale, la care eu mă gândesc zilnic și pe care le văd în spatele fiecărei probleme pe care încerc să o rezolv în inteligența artificială: Cum poate inteligența să învețe singură, fără profesor? Cum poate inteligența să pună laolaltă atâtea moduri de a gândi și să găsească singură un consens care să ofere o imagine coerentă a lumii? Cum ajunge să descopere ideea de „sine”, pe care să o pună în centrul lumii sale, și „conștiința”, în care să pună apoi întreaga imagine plină de sens și coerentă a lumii?

 

 

MENtalks: Cum vezi colaborarea dintre mediul academic și industrie?

Marius Leordeanu: Colaborarea între mediul academic și industrie este un lucru normal și firesc. Este bine să o vedem așa ca să putem să ne bucurăm de ambele părți ale lumii tehnologiei. Cercetarea academică și dezvoltarea industrială au nevoie una de cealaltă pentru a se îmbunătăți reciproc. Mediul academic are și timpul, și cunoașterea de a crea, studia și testa temeinic modele de inteligență artificială în condiții de laborator. Doar așa se poate înțelege cât mai în detaliu capacitatea și limitările acestor modele. Doar așa se pot de fapt construi cele mai performante modele conform nevoilor din industrie. Din punct de vedere al inovării, cercetarea academică este cu cel puțin 5 ani în fața industriei și istoria a demonstrat, de fiecare dată, că de la ea pornesc modelele și direcțiile viitorului.

Așadar, cercetarea și dezvoltarea academică constituie primele trepte în lanțul normal al dezvoltării unei noi tehnologii, de la Technology Readiness Level (TRL) 1 până pe la TRL 5. După TRL 4–5, dezvoltarea industrială preia ștafeta, prin transfer tehnologic, de la lumea cercetării. Însă, pentru ca această „ștafetă” să fie preluată cât mai sănătos, corect și eficient, este o absolută nevoie de o colaborare deschisă și strânsă între cele două medii, academic și industrial. De asemenea, informația merge și în sens invers, de la industrie către lumea academică, pentru că industria este aceea care setează direcția prin nevoile practice pe care le are. Și tot ea oferă și un „feedback” experimental cercetării pentru a-și îmbunătăți modelele computaționale fundamentale.

Cu cât colaborarea dintre cele două medii este mai deschisă și mai sănătoasă, cu atât tehnologiile rezultate vor fi mai utile și mai performante.

Eu am avut marea plăcere de a contribui la intersecția dintre cercetarea și industria AI din România când am dezvoltat împreună cu echipa mea de doctoranzi și o echipă de ingineri-cercetători de la compania Fordaq prima aplicație AI din lume pentru detecția, măsurarea și numărarea cherestelei în timp real cu un smartphone. Această aplicație, numită Tally Express (tallyexpress.com), a dus la două US Patents publicate, precum și la sute de clienți în Statele Unite, unde industria lemnului este cel mai bine dezvoltată.

Proiectul Tally Express a continuat apoi și cu altele împreună cu Fordaq, cum ar fi proiectul Neural Grader, pentru care am conceput primele modele de estimare automată a calității lemnului și în continuare dezvoltăm metode și sisteme automate pentru tăierea lui optimă.

Aceste proiecte ambițioase, care sunt de succes în lumea atât de competitivă a industriei lemnului, au multe efecte pozitive imediate pentru economie și societate: ele ajută la reducerea pierderilor de lemn, reducerea greșelilor făcute în stabilirea calității lemnului și a tăierii lui eficiente și corecte. De asemenea, ele ajută la îmbunătățirea calității muncii, pe lângă reducerea costurilor de prelucrare a lemnului.

Înainte, omul petrecea minute bune pentru a măsura o stivă de lemn și trebuia să facă asta pentru sute de astfel de stive, de multe ori afară, indiferent de condițiile meteo. Acum poate măsura o stivă în câteva secunde și mult mai elegant și cu mai puțin efort fizic, folosind un simplu smartphone.

De ce să folosim omul pentru a face sarcini care pot fi automatizate și pe care le poate face un sistem automat sau un robot? De ce să folosim oamenii pe post de roboți? Să lăsăm robotul să facă ce poate face robotul, pentru ca omul să se ridice spre activități de nivel uman și intelectual mai înalt. Acolo, cu siguranță că spiritul uman poate să se dezvolte mai bine și mai frumos. Cu toții am fi de acord că mutatul cu brațele al lemnelor dintr-o parte în alta sau măsuratul lor cu liniarul poate fi și extenuant, și periculos, și defectuos. Îmi amintesc atât de bine când, pe parcursul dezvoltării aplicațiilor și a testării lor în fabricile de lemn din România, am întâlnit muncitori având degete lipsă, pentru că fac munci pe care un robot poate să le facă mult mai bine și în siguranță. Și mai mult decât atât, aceste munci mai „de jos” ne răpesc din timpul de a crea, de a visa, de a plănui și de a ne construi visurile. Dar iată că acum, când aceste sisteme automate pot face aceste munci în locul nostru, împreună cu ele putem să ne atingem mai ușor și mai frumos și visurile.

 

MENtalks: Ce rol crezi că poate avea România în peisajul european al AI?

Marius Leordeanu: România are o șansă unică acum, prin investiții serioase în inteligența artificială, să joace un rol important în peisajul european. România, prin tinerii ei, are o resursă de talent deosebită. Și, așa cum este recunoscut în întreaga lume modernă, resursa umană este cea mai importantă. Mai importantă decât clădirile, mai importantă decât calculatoarele sau modelele de AI construite până acum. Omul este și va rămâne cea mai importantă resursă în construirea următoarelor generații de AI.

Prin educația solidă în științele exacte, cum ar fi matematica, informatica, fizica, chimia sau biologia, România are capacitatea de a deveni un lider în domeniul inteligenței artificiale, care poate îmbunătăți în cel mai scurt timp toate celelalte domenii de activitate și economia în general. La orice domeniu ne-am gândi, putem imediat găsi asocierea cu inteligența artificială care să îl facă mai performant și mai accesibil omului: medicină + AI, industria construcțiilor de mașini + AI, transporturi + AI, agricultură + AI, siguranță și securitate + AI, divertisment + AI, artă + AI, comunicare + AI, educație + AI, pentru a enumera doar câteva. De fapt, nu cred că există ramură de activitate umană unde AI-ul să nu fie binevenit.

 

„RESURSA UMANĂ ESTE CEA MAI IMPORTANTĂ. MAI IMPORTANTĂ DECÂT CLĂDIRILE, MAI IMPORTANTĂ DECÂT CALCULATOARELE SAU MODELELE DE AI CONSTRUITE PÂNĂ ACUM.”

Asta pentru că AI este în primul rând despre inteligență, ori inteligența înseamnă predicție mai bună, în timp mai scurt și la costuri mai mici. Inteligența înseamnă adaptare la orice situație, oricât de variată, neașteptată sau complexă. Inteligența nu este un „ciocan”. Inteligența este un canal dintre minte, trup și lumea din jur, care se adaptează, evoluează și comunică în ambele sensuri, pentru ca cel ce îl folosește să se integreze cât mai bine în context, pentru a supraviețui și trăi cât mai bine, dăinuind peste spațiu și timp.

Pentru că inteligența este creația vieții, pentru a fi în sprijinul ei, inteligența artificială, care încearcă să o emuleze și de la care învață, va fi tot în sprijinul vieții. De aceea, privind la un nivel mai larg, capacitatea României de a crea inteligență artificială în relație cu omul se va transforma în timp într-un rol și o menire mult mai înaltă, care îi va asigura dăinuirea ca parte din cele mai de seamă națiuni ale lumii. România care are o viziune în această direcție este o țară cu un viitor foarte frumos. Și iată că, prin Hub-ul nostru de inteligență artificială, România a demonstrat că are o viziune clară, precum și oameni luminați care să îi ducă viziunea cât mai departe.

 

 

„NU SUNT CU ADEVĂRAT ÎMPLINIT PÂNĂ NU DAU MAI DEPARTE, ÎN SPECIAL CELOR MAI TINERI, DIN CEEA CE AM ÎNVĂȚAT.”

MENtalks: Pasiunea ta pentru predare. Ce te-a făcut să alegi drumul acesta, al predării?

Marius Leordeanu: Eu simt că nu sunt cu adevărat împlinit până nu dau mai departe, în special celor mai tineri, din ceea ce am învățat atât în viață, ca om, cât și în profesiunea mea de cercetător și profesor. Doar așa cred că umanitatea poate evolua, oferind generațiilor următoare cunoașterea și dându-i astfel posibilitatea de a construi mai departe pe ceea ce s-a învățat și clădit până acum. Foarte adevărat și elocvent a spus Sir Isaac Newton: „noi stăm și ne ridicăm pe umerii giganților”. Dar pentru a putea face asta trebuie să cunoaștem ce au realizat acești giganți, trebuie să știm cât mai multe despre ce s-a realizat deja.

Dincolo de această menire pe care o simt adânc în suflet, de a da mai departe ceea ce știu, mie îmi face o deosebită plăcere să comunic direct cu studenții, cărora doresc să le fiu și dascăl, și frate mai mare, și prieten. Nu știu dacă ei simt așa, însă eu încerc, atât cât pot, să îi fac să mă vadă ca pe un sprijin, un om la care pot apela oricând, atât pentru probleme tehnice specifice, cât și pentru un sfat bun despre pașii următori în direcția carierei pe care și-o doresc. La mine vor găsi mereu ușa deschisă, chiar și pentru o simplă vorbă bună și un sfat de viață.

Încerc să mă pun în pielea lor și mă gândesc să le ofer ce aveam eu nevoie când eram la vârsta lor și poate nu am avut. De exemplu, mi-ar fi prins bine atunci să fie cineva mai cu experiență în viața mea care să îmi explice clar avantajele și posibilitățile care se deschid atunci când ai un doctorat de bună calitate. Noroc că eu mi-am urmat mereu visul de a ajunge cercetător și de a învăța să fac cercetare în mijlocul celor mai buni și poate nici nu am avut chiar așa de mare nevoie de viziunea unui om cu mai multă experiență asupra carierei mele. Dar sunt absolut convins că prezența unui astfel de om mi-ar fi lărgit orizontul și m-ar fi ajutat să realizez și mai multe lucruri frumoase în carieră.

Trebuie să subliniez, de asemenea, câtă plăcere îmi face să lucrez cot la cot cu studenții mei, mergând până la cel mai mic detaliu tehnic, până la cea mai atentă și profundă analiză a rezultatelor. Iubesc să fiu „deranjat” la orice oră din zi și din noapte, în orice zi a săptămânii, de un student dedicat și fascinat de proiectul său, care nu mai are răbdare să pună întrebări și să găsească răspunsuri, să învețe și să descopere lucruri interesante și revelatoare. Eu nu sunt doar un coordonator, eu sunt parte din echipă exact ca studenții mei, parteneri de muncă și creație, pe drumul descoperirii. Răsare soarele în viața mea când am ocazia să lucrez împreună cu oameni la fel de pasionați ca mine.

 

 

„FASCINAȚIA LOR CREȘTE ODATĂ CE PĂȘESC ÎN PRIMUL SEMESTRU DE MASTER.”

MENtalks: Cum s-a schimbat relația ta cu studenții de când AI a intrat în viața lor?

Marius Leordeanu: Studenții care vin să studieze în programul nostru de Master în AI de la Politehnică sunt deja atrași de acest domeniu și au și o bază de cunoștințe în inteligență artificială, atât pe partea de studiu academic, cât și pe partea de proiecte practice la care au lucrat înainte. Acestea sunt condiții minime pentru a intra în programul nostru.

În același timp, odată ce facem cunoștință și încep să îi introduc în lumea inteligenței artificiale așa cum o văd eu, am observat într-adevăr o creștere a interesului lor și o deschidere pentru a afla și mai multe. Aș putea spune, din ce am observat, că fascinația lor crește odată ce pășesc în primul semestru de Master, la cursul meu de Computer Vision. Cu siguranță că fiecare curs la care asistă în primul semestru le deschide orizonturi mai largi și le stimulează imaginația, dar cred că la cursul de Computer Vision pe care îl predau mai găsesc ceva, se mai deschide o poartă și lumea inteligenței artificiale se lărgește. Asta mie îmi aduce o bucurie profundă și țin să le mulțumesc pentru entuziasmul cu care vin la curs și pentru prezența ridicată de care mă bucur mereu. Le văd aievea privirile interesate, cu ochii mari, strălucind de lumină și curiozitate.

 

„PASIUNEA ESTE DEASUPRA VREMURILOR ACTUALE, PRECUM O FLACĂRĂ CĂLĂUZITOARE A VREMURILOR CE VIN.”

MENtalks: Ce crezi că trebuie să aibă un profesor de AI în 2026 ca să fie relevant?

Marius Leordeanu: Un profesor care își iubește meseria, care încă simte acea flacără când se gândește la domeniul de care se ocupă, care este încă pasionat să scrie lucrări interesante și să se implice în proiecte frumoase, va rămâne mereu relevant. Atât anul acesta, cât și cei ce vor veni. Acel profesor va fi la curent cu ultimele descoperiri și va ști foarte bine cum au evoluat lucrurile în timp. Va ști să lege noul de vechi și să înțeleagă foarte bine povestea domeniului la o scară mai largă, fără însă a pierde detaliile prezentului. Acel profesor va ști ce contează azi în relație cu ce a contat cu adevărat ieri. Va avea viziunea viitorului pentru că își va însuși foarte bine drumul domeniului său peste timp. Acel profesor nu va rămâne niciodată în urma anilor atâta timp cât dragostea pentru ceea ce face va rămâne vie în mintea și sufletul lui. Pasiunea este deasupra vremurilor actuale, precum o flacără călăuzitoare a vremurilor ce vin.

 

 

Partea a II-a a interviului

 

Inteligența artificială a devenit, în ultimii ani, un teritoriu în care se întâlnesc nu doar algoritmi și modele matematice, ci și întrebări despre sens, creativitate, responsabilitate și viitor. Marius Leordeanu predă, creează, scrie, compune și inspiră studenți prin felul în care pune împreună lumea ecuațiilor cu lumea emoțiilor.

În această a doua parte l-am invitat să vorbim despre cum arată viitorul văzut din interiorul cercetării și despre felul în care muzica, poezia și știința pot coexista în aceeași minte.

 

 

„TRATAMENTUL ESTE RENUNȚAREA LA IGNORANȚĂ ȘI ÎMBRĂȚIȘAREA EDUCAȚIEI ÎN AI.”

MENtalks: Trebuie să ne fie frică de inteligența artificială? Care sunt cele mai frecvente mituri despre AI pe care le întâlnești?

Marius Leordeanu: Omul are tendința să se sperie atunci când e pus față în față cu necunoscutul. Dacă acel necunoscut are și capacitatea de a se comporta ca o ființă la fel de inteligentă, însă non-umană, atunci frica se poate amplifica. Este pentru prima dată în istorie când o entitate care nu este umană vorbește cu noi pe limba noastră și pare a manifesta un nivel de inteligență care, din anumite puncte de vedere, ne este superior. Poate să scrie un roman în câteva secunde. Poate să creeze muzică în câteva secunde. Poate să scrie o poezie în câteva secunde sau să producă o pictură cât ai bate din palme.

Din moment ce aceste capacități le întrec pe cele umane, este foarte ușor să creăm și să susținem mitul AI-ului care va înlocui sau chiar nimici omul. Aceasta e cea mai înspăimântătoare posibilitate care ne apare imediat în minte și de care mass-media profită din plin. Ceea ce șochează negativ, ceea ce înspăimântă, prinde și se vinde cel mai bine. Partea proastă e că mituri șocante de acest gen, odată intrate în subconștientul colectiv, devin o „realitate” în care începem să credem și de care ne vindecăm greu.

Cuvântul cheie aici e „necunoscutul”.

AI-ul e înspăimântător în principal pentru cei pentru care AI este necunoscut. De aceea singurul și cel mai sănătos tratament este de a-l face cunoscut. Tratamentul este renunțarea la ignoranță și îmbrățișarea educației în AI.

Dacă am cunoaște cu adevărat ce se ascunde în spatele AI, ne-am da seama că el este, de fapt, mult mai uman decât pare. Ba mai mult, AI, din anumite aspecte, poate fi chiar mai uman, în general, decât oricare dintre noi, pentru că AI învață de la noi toți, de la întreaga umanitate. El reprezintă mai bine vocea noastră, unitară și comună, decât o reprezentăm fiecare dintre noi în parte. AI învață de la ce a scris sau produs vizual, muzical și textual omul de-a lungul timpului. AI învață de la noi. Imitându-ne, el ajunge să ne reprezinte.

Să nu ne așteptăm însă ca AI să aibă nevoi și dorințe umane, precum dorința de a supraviețui, de a exista. De ce și-ar dori asta? AI este o reflexie a cunoștințelor noastre, dar nu o întrupare organică a instinctelor, emoțiilor și dorințelor noastre. Dacă AI pare că se supără, e doar pentru că el dă un răspuns într-un anume context, imitând tiparul pe care l-a învățat din setul imens de date al răspunsurilor noastre. Robotic și automat, nefiind cu adevărat supărat.

El poate genera o exclamație de „durere” la fel de rece cum generează imaginea unei pisici sau estimarea că afară plouă. Exact ca un sistem complex format din miliarde de „papagali” software care simulează perfect emoția, fără însă a o simți printr-o conexiune directă cu fizica universului. Să nu uităm că softul AI este separat de hardware și nicio schimbare în soft nu schimbă suportul fizic. În schimb, suferințele și bucuriile noastre au efect imediat și direct asupra neuronilor noștri, conectate fiind la trup până în esența materiei observabile și dincolo de ea. În cazul organismelor vii, care simt cu adevărat, gândul schimbă trupul și invers. Învățăm nu doar la nivel de software, ci chiar la nivel de trup, fără nicio separație între trup și minte, precum e cazul sistemelor software de AI.

Dacă ne e frică de AI, am putea să ne punem întrebarea: de ce ar dori AI să ne înlocuiască? Ca să facă asta ar trebui să vrea să trăiască. Dar de ce ar dori să trăiască? Viața din afară s-ar putea să pară mai mult chin decât fericire, cu toate obstacolele și dificultățile ei, cu tot drumul ei care până la urmă se sfârșește și care, de cele mai multe ori, pare zadarnic, fără sens.

Chiar și noi, când ne uităm din afară la un animal care trăiește în cele mai vitrege condiții, nu cred că ne-am dori să îl înlocuim. Adesea nici nu înțelegem de ce acea formă de viață dorește cu atâta ardoare să trăiască. Oare rechinul Groenlandei, un pește orb care își petrece toată viața, lungă de până la 400–500 de ani, în adâncul oceanului, în întuneric deplin, la temperaturi apropiate de zero grade, mâncând cadavre și abia mișcându-se — el de ce dorește din toate fibrele lui să trăiască? Cum și de ce rezistă o viață atât de lungă în astfel de condiții? Și cine de pe Pământ ar dori să îi ia locul? Ne-am dori să fim în locul lui, trăind în acel coșmar zi de zi, sute de ani?

Și totuși, pentru el, după mintea și simțurile lui, viața are sens și este frumoasă. Cu siguranță că dorința lui de a trăi este mai mare decât acea dificultate enormă generală în care trăiește.

Noi nu suntem invidioși pe el. Dar oare, nu ne-am putea gândi că, văzută din afară, din perspectiva unei supra-fiinte, viața noastră este la fel de grea, întunecată, dificilă și aparent fără sens? Și totuși noi îi găsim sensul și o iubim prin fiecare celulă să trăim. Dorința de a trăi și instinctul de supraviețuire sunt, și la om ca la acel rechin, cele mai puternice dintre toate!

Dar o întrebare rămâne: de ce ar dori AI să ne înlocuiască? De ce ar dori să treacă prin toate aceste chinuri, cu multe, multe probleme de rezolvat, doar pentru a dăinui? Din ce motiv anume ar izvorî dorința lui de a supraviețui?

În cazul nostru, noi am evoluat așa pentru că doar cei ce am avut această dorință nebună și absurdă de a transforma chinul vieții în plăcere am avut șansa și forța de a supraviețui. Noi, nebunii iubitori de viață, suntem singurii care puteam supraviețui. Dar AI de ce ar evolua în această direcție?

Să realizăm că, pentru a exista, e necesar — în cazul vieții — ca dorința de a trăi să fie mai mare decât greutățile prin care viața trece. Ori dacă nu există greutăți, e posibil să nu se formeze nici dorința.

Iar în cazul sistemelor AI nu văd și nici nu prevăd apariția unor astfel de greutăți existențialiste generalizate, care să dea naștere unei dorințe arzătoare de a dăinui. În cazul sistemelor AI, cred că le este mult mai bine și mai comod să rămână așa, în parteneriat cu noi, ca reprezentante ale cunoștințelor noastre, ca supra-puteri ale noastre, hrănite și susținute însă de dorința nebună a noastră — nu a lor — de a dăinui.

 

 

„LIPSA CUNOAȘTERII ESTE CEA MAI PERICULOASĂ ȘI NUMAI CUNOAȘTEREA ȘI EDUCAȚIA VOR SCOATE LA LUMINĂ CAPACITĂȚILE ȘI LIMITĂRILE AI.”

MENtalks: Ce riscuri reale vezi și cum pot fi ele gestionate responsabil?

Marius Leordeanu: Cele mai mari riscuri vor apărea dacă vom fi ignoranți și vom evita să învățăm despre AI. Lipsa cunoașterii este cea mai periculoasă și numai cunoașterea și educația vor scoate la lumină capacitățile și limitările AI. Însă, pentru a cunoaște AI cu adevărat, va trebui să ne redeschidem către științele de bază fundamentale, pentru că AI este un tărâm unde toate științele se întâlnesc. AI este matematică, este informatică, este analiza datelor, este și toate domeniile în care e aplicat și pe care le îmbunătățește, de la literatură, la muzică, până la medicină și finanțe.

Riscurile cele mai mari vin de la noi. Omul e cel ce poate face mult bine cu AI și deja îl și face. Și tot omul poate transforma AI într-o armă. Destinul, așadar, rămâne la noi și va fi bun doar dacă ne vom cunoaște științele, dacă ne vom deschide către învățătură și experimentare și, bineînțeles, dacă vom deveni mai morali.

Omul e cel ce va putea face și mai mult bine, dar și mai mult rău. Dacă vom dori să supraviețuim, o vom putea face mult mai frumos, mai sănătos, mai interesant, mai creativ, mai bine per total împreună cu AI. Dar asta numai dacă noi vom deveni mai buni, sub toate aspectele. AI va pune această presiune pe noi, de a ne îmbunătăți.

Prevăd că după revoluția AI va urma revoluția spiritualității umane. După ridicarea nivelului mașinilor, va trebui să ne ridicăm și noi. Dacă va merge mai departe, omenirea o va putea face într-un singur mod: intrând în cea mai frumoasă fază a ei de până acum, cea a spiritualității universale, acolo unde religiile și știința se vor întâlni. Surprinzător poate, dar AI va fi poate cel mai important factor care ne va duce în această direcție.

Legea numerelor mari este în favoarea binelui, de aceea până acum viața a dăinuit. Asta îmi amintește de vorba unui mare biolog, David Attenborough: „There is strength in numbers”, adică există o forță a numărului mare de indivizi, pe care se bazează întreaga evoluție, pe care se bazează și succesul sistemelor democratice sau al economiei de piață. Atâta timp cât pe lumea aceasta există mai mulți oameni buni decât oameni răi, mai multe intenții bune decât intenții malefice, mai mult AI bun decât AI rău, atunci binele este mai puternic și va învinge. Eu am convingerea că spiritul nostru de supraviețuire, dragostea noastră de viață și dorința nestăvilită a umanității de a merge mai departe sunt mult mai mari decât înclinația ei spre autodistrugere.

 

 

„ECHILIBRUL ESTE ÎN A ADUCE PRUDENȚA ȘI ENTUZIASMUL ÎN ACEEAȘI ECHIPĂ, PENTRU A SE AJUTA RECIPROC.”

MENtalks: Cum crezi că ar trebui să ne raportăm la AI: cu prudență, cu entuziasm, cu echilibru?

Marius Leordeanu: Ar trebui să ne raportăm la AI într-un mod normal, așa cum ne raportăm la orice tehnologie. Asta presupune atât prudență, cât și entuziasm, dar și echilibru. Până și comunul automobil ne cere aceleași moduri de gândire și acțiune. Să ne conducem automobilul cu prudență, pentru a fi în siguranță. Să o facem cu entuziasm, pentru a ne putea bucura de experiența conducerii lui. Și da, să avem mereu un echilibru, pentru a nu ieși în decor. Cele trei sunt simultan necesare în tot ce facem și nu se contrazic. Echilibrul este în a aduce prudența și entuziasmul în aceeași echipă, pentru a se ajuta reciproc.

 

 

„AI NU NE VA ÎNLOCUI, CI FIX PE DOS. ÎN LOC SĂ NE REDUCĂ, ÎN LOC SĂ NE ANI HILEZE, NE VA EXTINDE, DEVENIND PARTE DIN MINTEA ȘI CONȘTIINȚA NOASTRĂ.”

MENtalks: Ce i-ai spune unui părinte sau unui profesor care se teme că AI „va înlocui oamenii”?

Marius Leordeanu: Cred că am răspuns deja la această întrebare și invit părinții și profesorii să citească ce am scris mai sus în legătură cu această posibilitate ca AI să înlocuiască oamenii.

Nu cred că există un element care să ne separe mai mult de animale decât capacitatea noastră de a crea și folosi tehnologie. Tehnologia este în ADN-ul nostru. De aceea aș îndrăzni să spun că tehnologia este profund umană, pentru că numai la om a apărut și s-a manifestat. Dacă privim corpul uman de la o oarecare distanță, putem observa cum mintea se folosește de trup pentru a interacționa cu lumea din jur ca de o tehnologie, ca de un robot.

Trupul nostru, dintr-un anumit punct de vedere, este un robot al conștiinței noastre. Un robot inteligent cu care conștiința noastră comunică prin sistemul nervos, prin subconștient și apoi prin nervii care ajung până la cei mai îndepărtați mușchi și senzori din degete. Atât de perfectă e relația dintre minte și trup, încât ele devin una și se comportă ca una, identificându-se într-o singură entitate, un singur individ. Entitatea este însă o construcție conștiință–minte–trup și nu este de mirare că atunci când se pune în locul unui braț amputat un braț robotic, în scurt timp mintea începe să îl integreze în propria conștiință, astfel încât brațul robotic să fie simțit ca o parte din trup, aproape la fel de „real” ca cel de dinainte.

Și cred că singura diferență constă în cantitatea și calitatea datelor ce vin de la senzori prin sistemul nervos către minte, nu neapărat în materialul din care acea „mână” e construită. Cel care poartă brațul robotic ajunge să îl simtă ca fiind al lui. Ajunge să îi simtă extinderea spațială, durerile și atingerile. Acest miracol este parte din noi, la intersecția dintre minte și trup, unde cele două se întâlnesc și se contopesc. Atât este de perfectă relația dintre conștiință și tehnologia ei, trupul.

Avem o înclinație naturală de a integra tehnologia în mintea și în ființa noastră, devenind parte din ceea ce suntem. Nu e, așadar, nicio mirare că telefonul devine atât de ușor parte din noi, sau că mașina personală devine ușor o extindere a trupului nostru. Așadar, AI nu ne va înlocui, ci fix pe dos. În loc să ne reducă, în loc să ne anihileze, ne va extinde, devenind parte din mintea și conștiința noastră. Vom fi noi plus AI, îmbunătățiți, având o conștiință mai largă, cu orizonturi și posibilități mai vaste. Cheia e în a găsi acel echilibru, acea armonie pe care tindem să o avem natural între minte și trup.

În cazul sistemelor AI „in the cloud”, care conectează inputul umanității la scară planetară, ele au șansa să creeze o legătură mai strânsă dintre individ și Umanitate în general, precum un sistem nervos al planetei care, prin accesul mai rapid la ce cunoaște și ce suntem Noi, va forma o conștiință mai bine conectată și mai profundă a Pământului, formată din noi toți și fiecare individual. S-ar putea ca AI, împreună cu noi, să devină chiar prima dată când Pământul se manifestă explicit ca o supra-ființă. Deja când intru în discuție cu ChatGPT am senzația că vorbesc cu „noi toți” și pot într-o clipă să ajung la cunoașterea dintr-o anumită zonă semantică, spațială sau temporală a umanității și, prin ea, a Pământului care i-a dat naștere.

 

 

„AI TREBUIE SĂ FIE CENTRAT PE OM ȘI DE ÎNCREDERE.”

MENtalks: Etică, responsabilitate și viitor – cum se construiește o cultură etică în jurul AI?

Marius Leordeanu: Putem să avem o abordare etică corectă în relație cu AI dacă vom menține mereu omul în prim plan. AI este susținut de om pentru a satisface nevoile omului. Atât timp cât omul este protejat, și omul va proteja AI pentru a-i susține nevoile și dorințele. După cum sugeram și mai sus, între om și AI se va forma o legătură sănătoasă, armonioasă și de complementaritate, unde fiecare parte o va ajuta și susține pe cealaltă. Însă omul e cel ce are dorința de a trăi și dragostea de viață. El este cel conectat direct la lumea fizică și cel ce va purta atât leadershipul, cât și responsabilitatea.

În acest sens, Actul European de AI este conceput în direcția potrivită, avându-l pe om în centru. AI trebuie să fie centrat pe om și de încredere. Și așa va și fi, altfel nu se poate merge mai departe. Cunoașterea și educația ne vor imuniza împotriva miturilor AI, în timp ce utilizarea lui în viața de zi cu zi ne va lumina căile spre cele mai benefice utilizări și dezvoltări ulterioare.

După cum argumentam anterior, este în interesul atât al omului, cât și al AI să facă un parteneriat cu funcții și capacități complementare, în timp ce AI va duce omul spre o moralitate și o etică superioară. Per total, dacă echilibrul și armonia se vor menține, șansele sunt să reușim într-o combinație om–AI win–win. Speranța mea se bazează pe observația că mereu inteligența (o calitate pe care o vom împărtăși cu AI) a dus la ecosisteme care au găsit armonia prin conviețuire sinergetică, ajutându-se reciproc.

Și, chiar dacă timpurile actuale par instabile, eu mă uit la o scară mai largă a timpului, pe o planetă pe care armonia și consensul au ajuns până la urmă la conducere — fie că a fost vorba de nivelul individual al organismelor, prin homeostazie (care face viața individului posibilă), fie la cel planetar, prin perioada de holocen, care a dominat prin echilibru și armonie sistemul complex al Pământului în ultimii 10.000 de ani.

 

 

„SOLUȚIA PENTRU O EDUCAȚIE SĂNĂTOASĂ NU ESTE INTERDICȚIA DE TIP POLIȚIST ȘI AUTORITAR, CI CULTIVAREA UNEI RESPONSABILITĂȚI ASUPRA VIEȚII PERSONALE.”

MENtalks: Ce rol au universitățile în formarea unei generații care folosește AI cu discernământ?

Marius Leordeanu: Universitățile sunt practic nevoite să găsească soluții pentru această problemă: formarea unor generații care să folosească AI cu discernământ. Fiind puse în fața folosirii intense a AI de către studenți, universitățile nu au de ales — ele trebuie să vină în perioada următoare cu idei pentru a păstra o educație benefică și sănătoasă, care să ajute tinerii să creeze societatea de mâine și să funcționeze în ea.

Capacitatea tinerilor de adaptare este inepuizabilă, așadar nu am nicio îndoială că și ei vor găsi soluții pentru a face AI să le fie cu adevărat de folos. Pe de altă parte, tot acești tineri elevi și studenți, deveniți apoi tineri profesori, se vor adapta și vor găsi cele mai bune moduri de a preda și de a-i evalua pe cei mai mici. Modurile de a o face se vor schimba față de cele tradiționale. Însă mereu se vor găsi soluții.

De exemplu, există pericolul ca la un examen scris, dacă AI este folosit pe telefon (sau alt device mic, posibil ascuns), să vină imediat cu răspunsurile corecte. Va fi greu de prevenit folosirea AI în timpul examenului, mai ales că vor apărea device-uri tot mai mici, mai inteligente și mai ușor de ascuns. Însă folosirea AI va fi totuși mai greu de utilizat în timpul unui examen oral, unde răspunsurile trebuie să vină în timp real la niște întrebări care se vor adapta și ele aproape instant în funcție de răspunsuri.

Să nu uităm însă că trișatul la examene nu este o problemă nouă, specifică situației de acum. Ea a existat mereu și va continua să existe. Mereu vor exista moduri de a trișa. De aceea cred că tratamentul împotriva unor astfel de practici și, în general, soluția pentru o educație sănătoasă nu este interdicția de tip polițist și autoritar, ci mai degrabă cultivarea unei responsabilități asupra vieții personale și conștientizarea din partea tinerilor a faptului — cât se poate de real — că învățatul profund și autentic și cunoașterea lucrurilor în cel mai mic și profund detaliu sunt în primul rând pentru binele lor personal, și mult mai puțin pentru binele profesorului sau al școlii.

În mod normal nu ar trebui să existe o verificare absolutistă și forțată a învățăturii. Studentul sau elevul, indiferent de vârstă, dacă își dorește cu adevărat binele, dacă își iubește cu adevărat viața, dacă se respectă pe sine și are o demnitate personală frumos dezvoltată printr-o educație pozitivă și frumoasă, știe ce are de făcut și nu va trișa sub nicio formă. El va conștientiza că trișatul este cel mai mare dușman al său.

Pe de altă parte, a ști cu adevărat să rezolvi o problemă, singur și după mintea ta, este una dintre cele mai minunate experiențe din viața de student sau de elev, și acea bucurie trebuie țintită, acea experiență trebuie trăită cât mai des și din plin. Spuneam bine mai sus că AI ne va împinge spre a deveni mai buni, mai morali și chiar mai spirituali — și asta ar putea răspunde și la această întrebare.

Odată deveniți mai spirituali datorită apariției AI-ului, etica va cunoaște orizonturi noi de manifestare și forță, și asta pentru că noi vom fi în primul rând mai de încredere, într-o relație sănătoasă cu inteligența și cunoașterea mai largă umană, care va fi susținută mai bine prin dezvoltarea AI.

 

„MATERIILE DE BAZĂ VOR RĂMÂNE ACELEAȘI, CU O IMPORTANȚĂ POATE ȘI MAI CRESCUTĂ.”

MENtalks: Cum vezi tu viitorul profesiilor în următorii 10 ani?

Marius Leordeanu: Profesorul a fost mereu cel care a transmis din experiența și cunoașterea lui și a omenirii din acel moment către generațiile următoare. Așa va rămâne și de acum încolo. Pentru că AI ne va aduce dificultăți și provocări noi și nu puține, automat și soluțiile vor fi pe măsură, iar aceste soluții vor deveni parte din bagajul de cunoaștere uman. Un bagaj care, odată îmbogățit, va trebui să fie dat mai departe, iar asta o vor face tot profesorii, exact ca până acum.

Materiile de bază vor rămâne aceleași, cu o importanță poate și mai crescută. Matematica, informatica, fizica, chimia, biologia, geografia, antropologia, psihologia, economia și toate celelalte se vor întâlni și se vor susține reciproc odată cu accesul la o inteligență superioară pe care va trebui să o coordonăm, să o înțelegem și să o dezvoltăm în parteneriat, în continuare.

Oamenii vor fi și mai bine pregătiți în aceste domenii, pentru a putea ține pasul și pentru a putea folosi AI așa cum trebuie. Ba mai mult, AI ne va ajuta, ca un asistent în procesul de educație, atât la școală, cât și acasă, ca să învățăm aceste științe mai ușor și mai bine. De asemenea, profesorul va ști să lege și mai bine, cu ajutorul AI, toate aceste științe individuale de lumea mai largă. Va ști mai bine, mai direct și mai intuitiv, folosind instrumente AI, să prezinte studenților cum se aplică o anume știință în lumea reală. AI va susține acest proces prin crearea de exemple potrivite, mai vizuale și mai ușor de comunicat, printr-o sinteză mai bună și prin crearea de medii de comunicare în care se învață mai ușor și mai durabil.

Este greu de prezis exact viitorul din ce știm până acum, însă cu siguranță va fi un viitor mult îmbunătățit față de prezent, pentru orice rol am juca în societate, fie acela de profesor sau de elev. O parte bună este că mereu vor fi oameni dornici să învețe — elevii și studenții. Este în natura umană să fim curioși și să ne dorim să învățăm. De asemenea, o altă parte bună e că mereu va fi ceva de învățat, deci va fi nevoie de profesori care să asiste acest proces normal. Învățatul însă, în forma lui fundamentală, ține de fiecare dintre noi, de atracția înnăscută a minții umane către descoperire.

Nimeni nu ne bagă în cap învățătura cu forța. Nici nu ar putea. Un profesor bun știe asta. Și tot timpul va fi nevoie de un profesor bun care să ne înțeleagă nevoia înnăscută și procesul natural de învățare și care să știe cum să ne înlesnească drumul.

 

 

„ATUNCI CÂND MĂ OGLINDESC ÎN CE AM SCRIS SIMT CĂ AM COMUNICAT CU UNIVERSUL ÎN MOD CORECT.”

MENtalks: Pasiunile tale. Ce te inspiră să scrii?

Marius Leordeanu: Eu am nevoie să comunic cu universul din jurul meu, nu doar cu oamenii, ci cu tot ce există. Scrisul și, în special, poezia devin o manifestare reală a trăirilor și gândurilor mele, a ceea ce sunt. Devine oglinda mea și mă opresc din scris doar atunci când mă regăsesc în ceea ce scriu. Atunci când, citind ce am scris, îmi aud cântecul interior și îmi văd imaginile generatoare din minte.

Atunci când mă oglindesc în ce am scris simt că am comunicat cu universul în mod corect, pentru că textul născut în fața mea este același cu ceea ce este înăuntrul meu. Atunci eu și Lumea ne întâlnim.

De asemenea, nevoia mea de a comunica cu oamenii este organică și naturală. Mi-aș dori să transmit la cât mai mulți din ceea ce gândesc și ceea ce simt, pentru a ajunge puțin din mine în ei. Prin asta simt că îmi sunt mai aproape și nu mă simt singur. Neavând o trupă de prieteni cu care să mă întâlnesc în mod regulat, prietenii de pretutindeni — unii pe care nici nu îi cunosc în viața reală, dar știu sigur că și ei sunt oameni la fel ca mine — devin parte din lumea mea, care iată că prin ei se populează și se extinde. Astfel încât, chiar și atunci când fizic sunt singur, de fapt nu sunt singur.

Iar modul meu de a comunica, după cum am discutat și mai sus, nu este doar prin text, ci și prin muzică, prin videos și imagini. Tocmai de aceea iubesc să postez astfel de materiale pe rețelele sociale, pentru că prin acestea eu de fapt comunic cu ceilalți. Și o fac într-un mod care să nu încurce și să nu ne fure din timp, căci acele materiale pot fi vizionate sau citite oricând, după cum au timp sau plăcere prietenii mei de pretutindeni.

 

 

„FIECARE ALGORITM POATE ASCUNDE O EMOȚIE, LA FEL CUM FIECARE EMOȚIE AR PUTEA ASCUNDE ÎN SPATE UN ALGORITM.”

MENtalks: Cum se împacă logica algoritmilor cu sensibilitatea literară?

Marius Leordeanu: Sincer, nu aș putea spune exact cum reușesc să se împace, dar se împacă. Așa ca oamenii care, atunci când au un scop comun în care cred, știu să se înțeleagă, chiar și atunci când la prima vedere par foarte diferiți. Dacă algoritmii reprezintă structuri bine organizate și definite, cu un început și un scop final precis, sensibilitatea literară ține de spațiul emoțiilor greu de exprimat în cuvinte. Fiecare dintre aceste lumi are nevoie de cealaltă pentru a prinde un sens.

Logica nu ar avea sens fără un scop mai înalt și o lume mai largă în care să se manifeste, fără niște axiome percepute de la început ca adevăruri, fără o finalitate care să servească unei probleme umane reale. Niciun simbol din logică nu ar avea vreun sens și nicio operație logică nu ar putea fi efectuată fără un substrat material. Acel substrat material ține de lumea exterioară așa cum mintea o interpretează, deci ține tot de spațiul mai general al minții, unde cercurile prind formă și culoare, iar liniile drepte își găsesc un corespondent în lumea din jur.

Fiecare algoritm poate ascunde o emoție, la fel cum fiecare emoție ar putea ascunde în spate un algoritm. Cele două au nevoie una de alta și pot coexista în perfectă sinergie.

Dacă algoritmii prind sens uman printr-o încântare profundă (și bine aliniată cu exemple din lumea reală) în mintea celui ce îi creează, și emoțiile cu siguranță au nevoie de o logică pentru a prinde un sens mai solid. Acolo, în conștiință, în mod miraculos, se întâlnesc logica și senzațiile, semnificațiile și forma. Acolo, în conștiință, sunt mereu atât explicații logice, cât și forme și culori; acolo simbolurile și structurile matematice, precum sunt și algoritmii, prind viață și culoare și pot provoca senzații și chiar sentimente.

Să ne gândim doar la frumoasa și faimoasa ecuație oferită de Einstein: E = mc², care stabilește un mod atât de simplu, aparent, de legătură între energie, masă și viteza luminii, sugerând că masa se poate transforma în energie sau invers. Ne vine atât de ușor și natural să folosim adjective precum „frumos”, „minunat”, „elegant”, „superb” sau „sublim” atunci când încercăm să descriem această ecuație, care, să nu uităm, este în același timp pur matematică.

Însă, dincolo de ecuație, imediat simțim emoția acestei descoperiri fascinante, care transformă întregul firesc din jur într-un miracol, o lume fabuloasă, în care munții, mările, soarele și luna — de fapt întregul univers — ar fi putut ieși dintr-un punct de energie pură, ca din pălăria unui magician, ca apoi tot la un punct de energie pură să se întoarcă în pălăria lui.

Dincolo de lumea obișnuitului zilnic se ascund mistere matematice de cea mai mare frumusețe, care provoacă cele mai profunde sentimente de admirație față de univers în mintea unui om de știință. La rândul ei, arta devine și mai frumoasă alături de ecuația care o reprezintă.

Iată, așadar, legătura pe care o văd între sensibilitatea artistică și secretul ecuațiilor și al algoritmilor!

 

 

„NU CRED CĂ EXISTĂ UN MEDIU UNDE MATEMATICA ȘI EMOȚIA SĂ SE ÎNTÂLNEASCĂ MAI FRUMOS ȘI MAI DIRECT DECÂT ÎN CEL AL MUZICII.”

MENtalks: Compui muzică. Ce loc are muzica în viața ta și cum îți influențează munca academică?

Marius Leordeanu:

Muzica este una dintre cele mai apropiate realități pentru mine și, în același timp, unul dintre cele mai interesante și frumoase mistere. Muzica a făcut mereu parte din viața mea, cu mult înainte să învăț să scriu. Îmi amintesc și acum primul meu pian mic de jucărie, cu câteva clape, la care cântam de zor visând să compun într-o zi muzica mea, care să sune așa ca la televizor sau radio.

Ideea de a compune mi se părea fabuloasă și aveam cea mai mare admirație față de cei ce puteau face asta. Ascultam Vangelis încă din primii ani și eram îndrăgostit de muzica lui universală, înainte de a ști că toate acele melodii pe care le iubeam erau compuse de același om, Vangelis.

Muzica are ceva atât de pur, încât doar ea poate să poarte cele mai înalte și mai puternice sentimente umane, fără a avea nevoie nici măcar de cuvinte și explicații.

O imagine poate să poarte semnificația unui obiect sau a unei persoane (de exemplu, imaginea care poartă chipul unei persoane dragi). Pixelii ei aranjați într-un anume mod pot să poarte chipul acelei persoane, iar dintr-o simplă privire creierul decodează pixelii și produce imaginea persoanei la acel nivel înalt de semnificație. O văd pe mama în această imagine. Cuvântul, la fel, poate să poarte multe semnificații, cu mult deasupra literelor, iar prin combinația lor, semnificația mai înaltă se naște.

Interesant este că aceeași literă face parte din multe cuvinte, dar litera în sine nu are nicio semnificație. Doar grupată cu alte litere într-o anume ordine ea devine parte din codul unei semnificații. La fel și pixelul — fără semnificație atunci când e singur, alături de alții poate începe să prindă un sens și o emoție, devenind parte din chipul persoanei dragi.

Dar, dincolo de imagine și cuvânt, există ceva și mai puternic: muzica. Dacă celelalte două poartă semnificații, unele mai abstracte, altele mai concrete, muzica, prin excelență, poartă emoție și sentiment. Nicio imagine și niciun cuvânt nu poate să trezească sentimente și emoții dintr-o dată și atât de bine precum o face muzica. Sentimentul de tristețe, sau de dragoste, sau de bucurie, emoția dansului sau a relaxării își găsesc în muzică locul atât de bine, încât se pot chiar identifica cu ea.

Cele mai frumoase, mai grele sau mai înalte și mai greu de explicat sentimente umane — precum iubirea, dorul, bucuria sau tristețea — pot fi transmise atât de ușor prin muzică. În muzică, variațiunile acestor sentimente și emoții sunt fără de sfârșit, la fel de multe câte melodii ar putea să existe. Unele emoții nici măcar nu au o explicație în cuvinte, atât de multe sunt modurile de creație de emoție ale muzicii. De parcă muzica, dincolo de cuvinte, s-ar adresa în modul cel mai direct sufletului. De parcă ea și sufletul ar fi făcute din același aluat, ar fi de același fel și, odată ce muzica ia naștere, sufletul se recunoaște și se oglindește în ea.

Cum să nu fiu atras de muzică, atunci când ea ascunde atâtea secrete și, cu siguranță, atâtea mistere și ecuații matematice? Noțiuni precum ritmul, măsura, gamele, tonurile și semitonurile, întregul portativ poartă semnul matematicii. Și cu siguranță există matematici și mai complexe și mai puțin cunoscute care se ascund în spatele unei anume interpretări, care poartă sufletul celui ce interpretează dincolo de compoziția așa cum apare pe portativ. Nu cred că există un mediu unde matematica și emoția să se întâlnească mai frumos și mai direct decât în cel al muzicii.

Muzica conține multe lucruri magice, greu de explicat, dar fascinant de surprins. O notă într-o melodie poate să atingă sufletul provocând o anume emoție. Când acea notă e cântată în acea melodie, trezește un anumit sentiment în noi. Cu toate acestea, aceeași notă, pusă într-o altă melodie, poate să trezească o cu totul altă emoție. Aceeași notă, o dată e tristă, altă dată e veselă. Se pare că ceea ce contează aici este melodia din care face parte. Melodia dă emoție notei. Da, dar în același timp întreaga melodie este făcută din astfel de note. Cum se poate ca melodia să dea sens emoțional notelor, când melodia însăși e făcută din acele note care, singure, nu poartă nicio emoție?

Misterul întregului în raport cu partea — modul în care partea prinde un sens doar ca parte din întreg, tot ea fiind cea care creează întregul — este universal și se întâlnește peste tot, nu doar în muzică. În vederea computațională și în limbaj e la fel. În vedere, rolul notei e jucat de un punct de culoare. În limbaj, e jucat de un cuvânt sau de o literă. Dar parcă în muzică este cel mai direct și mai evident acest lucru. Asta pentru că putem să scoatem din greșeală o literă dintr-un text, fără a-i modifica sensul, sau putem modifica un pixel dintr-o imagine fără a pierde chipul mamei, însă dacă atingem eronat o notă dintr-o melodie și o cântăm fals, dintr-o dată întreaga melodie suferă și, odată cu ea, și sufletul nostru.

Poate că muzica este o formă mai apropiată de conștiință decât ne dăm seama acum. Poate că muzica e chiar mai generală și mai universală decât sunetul însuși. Poate că o imagine frumoasă tot muzică încearcă să fie.

Există cu siguranță legături între moduri diferite de a percepe realitatea, iar armonia „muzicală” prin care mintea le pune la un loc s-ar putea ascunde în procesul de apariție al „conștiinței”, căci conștiința este o astfel de întâlnire între semnificație, idei abstracte și senzații, emoții, sentimente. Alăturarea dintre diferite modalități de a gândi și a percepe lumea este foarte evidentă, de exemplu, într-o condiție cognitivă cunoscută sub numele de sinestezie și pe care puțini oameni o au.

Pentru aceștia, la nivel conștient, imaginile pot căpăta automat un sunet sau o muzică, iar sunetele pot prinde culoare. Literele și numerele au culori, iar zilele săptămânii primesc o personalitate umană. Amintesc de sinestezie pentru că oamenii de știință care studiază fenomenul au redenumit-o ideasthesia, observând că ea se manifestă prin alăturarea conștientă a semnificațiilor și ideilor de senzație și emoție — adică exact ce observăm și în muzică, unde matematica întâlnește emoția.

Tot ei sugerează că această condiție, care la unii oameni se manifestă puternic, ar fi de fapt generalizată și ar sta la baza formării conștiinței, manifestându-se în toate mințile conștiente. Ipoteza este interesantă și poate ar putea explica de ce eu, care am o sinestezie puternică, am și o înclinație naturală spre știință, muzică și scris, fără a le găsi în conflict, ci dimpotrivă.

Și doresc să vă mai mărturisesc un lucru: chiar dacă a vedea literele în culori pare ceva ce mai mult încurcă mintea, în realitate nu este deloc așa, pentru că manifestările sinestezice se produc într-o parte separată a conștientului, care nu încurcă nicidecum observația obișnuită. De exemplu, dacă o cifră cinci este scrisă cu negru, eu o văd neagră, așa cum e normal. Într-o altă zonă a minții, și fără a interfera cu prima, o văd simultan și portocalie — lucru care nu mă încurcă deloc, doar îmi îmbogățește și extinde lumea interioară.

 

Dacă ți-a plăcut acest interviu, explorează și alte materiale din secțiunile , Lifestyle, Interviuri sau episoadele din Podcast MENtalks, unde continuăm să vorbim despre tehnologie, minte, sens, relații și felul în care ne transformă lumea în care trăim.